Dupa ce l-am interpretat pe suavul John Ray, personajul principal din Lolita care a redactat Cuvantul inainte, orice alte comentarii venite din partea mea ar putea sa socheze - de fapt, m-ar soca chiar si pe mine -, intrucat ar insemna sa-l interpretez pe Vladimir Nabokov vorbind despre propria carte. Totusi, cateva lucruri trebuie discutate ; si procedeul autobiografic poate duce la o fuziune intre mim si model.
Profesorii de literatura sunt in stare sa-si puna probleme de felul "Care este intentia autorului?" sau, si mai rau, "Ce vrea sa spuna tipul?". Ei bine, eu fac parte din categoria autorilor care se apuca sa scrie o carte doar cu scopul de a scapa de acea carte si care, daca li se cere sa explice originile si geneza operei respective, se vad nevoiti sa recurga la termeni vechi ca Interactiune si Combinatie - ceea ce, sunt obligat sa admit, creeazaimpresia ca un scamatorisi explica un truc recurgand la altul.
Am simtit prima pulsatie firava a Lolitei spre sfarsitul lui 1939 sau inceputul lui 1940 in Paris, intr-o perioada cand eram tintuit la pat de atac sever de nevralgie intercostala. Dupa cate imi amintesc, pulsatia originara a inspiratiei a fost produsa oarecum de un foileton despre o maimuta de la Jardin des Plantes care, dupa cateva luni de insistente depuse de un om de stiinta, a produs primul desen realizat vreodata de un animal: sarmana creatura a schitat gratiile custii unde statea inchisa. Impulsul initial n-a avut nicio legatura contextuala cu sirul ulterior de ganduri care a generat, totusi, prototipul romanului meu, o nuvela de vreo trezeci de pagini. Am scris-o in ruseste, limba in care scrisesem romane incepand din 1924 (cele mai bune nu sunt traduse in engleza si toate sunt interzise in Rusia din motive politice). Barbatul era din Europa Centrala, nimfeta anonima era frantuzoaica, iar locurile de desfasurare a actiunii erau Parisul si Provence. Personajul masculin se casatorea cu mama fetei, dar femeia era bolnava si murea curand dupa cununie, iar dupa incercarea ratata de a profita de orfana intr-o camera de hotel, Arthur (asa se numea) se arunca sub rotile unui camion. Intr-o noapte de razboi cu ferestrele camuflate cu hartie albastra, am citit nuvela intr-un grup de prieteni - Mark aldanov, doi revolutionari sociali si o doctorita ; dar nu mi-a placut cum a iesit si am distrus-o in 1940, la putin timp dupa ce m-am mutat in America.
Prin 1949, in Itacha, in nordul statului New York, pulsatia, care nu incetase complet niciodata, a inceput sa ma sacaie din nou. Combinatia si inspiratia s-au asociat ca un elan proaspat si m-au implicat intr-o tratare noua a temei, dar de data aceasta in engleza - limba primei mele guvernante din Sankt-Petersburg, circa 1930, o anume Miss Rachel Home. Acum nimfeta avea ceva sange irlandez., dar in esenta ramanea aceeasi fetiscana si ideea fundamentala a casatoriei cu mama ei se pastra ; altminteri "fatul" era nou si-i dadusera in taina gheare si aripi de roman.
Cartea s-a dezvoltat lent, cu multe intreruperi si devieri. Imi trebuisera vreo patruzeci de ani ca sa inventez Rusia si Europa Centrala, iar acum ma vedeam confruntat cu sarcina a inventa America. Obtinerea ingredientelor locale care sa-mi permita sa injectez o doza medie de "realitate"(unul dintre putinele cuvinte care nu are nici un sens fara ghilimele) in infuzia de fantezie individuala s-a dovedit la cincizeci de ani un proces mult mai dificil decat fusese Europa tineretilor mele, cand receptivitatea si capacitatea de retinere functionau din plin si de la sine. Intre timp am scris alte carti. O data sau de doua ori am fost pepunctul de a arde versiunea neterminata : am dus-o pe Juanita Dark pana la umbra crematoriului de pe pajistea inocenta, dar m-a oprit gandul ca stafia cartii distruse imi va bantui fisierul toata viata.
In fiecare vara sotia mea si eu plecam la vanatoare de fluturi. Exemplarele sunt depuse la institutii stiintifice ca, de pilda, Muzeul de Zoologie Comparata de la Harvard sau Colectia de la Cornell University. Etichetele fixate sub fluturi vor fi un adevarat dar pentru cercetatorul din secolul douazeci si un pasionat de biografiile ascunse. Si astfel, la taberele noastre - Telluride, Colorado ; Afton, Wyoming ;Portal, Arizona ; Ashland, Oregon - am reluat energic Lolita, lucrand seara sau in zilele norocoase. Am terminat manuscrisul in primavara lui 1954 si imediat am inceput sa caut un editor.
La inceput, sfatuit de prieten vechi si prudent, am fost suficient de docil si am hotarat sa o public anonim.Nu voi regreta insa niciodata faptul ca, nu mult dupa aceea, m-am hotarat sa semnez Lolita, deorece mi-am dat seama ca masca mi-ar fi compromis foarte probabil propria cauza. Cei patru editori americani, W, X, Y, Z, carora le-am oferit pe rand dactilograma si-au consultat lectorii si consilierii literari si s-au aratat extrem de socati de Lolita ; nici macar vechiul si prudentul meu prieten F.P. nu se asteptase la o asemenea reactie.
Este adevarat ca in batrana Europa si cu osebire in secolul al optsprecezelea (Exemplele cele mai clare vin din Franta), licentiozitatea deliberata nu era incompatibila cu sclipirile de comedia ori cu satira viguroasa, sau chiar cu verva unui poet rafinat aflat intr-o stare de spirit poznasa, dar este la fel de adevarat ca in timpurile moderne termenul de "pornografie" implica modernitate, comercialism si anume reguli stricte de naratiune. Obscenitatea trebuie cuplata cu banalitatea, fiindca e obligatoriu ca orice fel de delectare estetica sa fie inlocuita complet cu o simpla stimulare sexuala care cere cuvantul traditional pentru a actiona direct asupra pacientului. Producatorul de pornografie e obligat sa respecte reguli vechi si rigide pentru a-i oferi pacientului sau certitudinea satisfactiei asa cum li se intampla, de exemplu, celor pasionati de romanele politiste - romane, unde, daca nu esti atent, adevaratul asasin s-ar putea dovedi, spre dezgustul fanului, originalitatea artistica (cine, de exemplu, ar fori o povestire politista lipsita de dialog?). Astfel, in romanele pornografice, actiunea trebuie sa se limiteze la copulatia cliseelor. Stilul, structura, imagistica nu trebuie sa-l distraga pe cititor de la lubricitatea calduta. Romanul se va alcatui printr-o alternare de scene sexuale. Pasajele intermediare se vor reduce la insailari de sensuri, punti logice extrem de simple, expuneri si explicatii succinte, pe care cititorul la va sari probabil, insa vrea sa le stie acolo ca nu aiba senzatia ca este pacalit (o mentalitate ce se trage din basmele "adevarate" ale copilariei). Mai mult, scenele sexuale din carte trebuie sa urmeze o linie ascendenta, cu noi variatiuni, combinatii inedite, noi erotisme si o crestere constanta a numarului participantilor (intr-o piesa a lui Sade e chemat si gradinarul) si, astfel, sfarsitul cartii va fi apoteotic - adica suprasaturat cu erotism.
Anumite procedee tehnice de la incepuli Lolitei (jurnalul lui Humbert, de exemplu) i-au indus in eroare pe lectorii mei de la editurile solicitate, facandu-i sa creada ca au in fata o carte licentioasa. Se asteptau la o succesiune ascendenta de scene erotice ; cand acestea s-au oprit, lectorii s-au oprit si ei, i-a cuprins plictisul si au abandonat cartea. Iata motivul, cred eu, unul dintre motivele pentru care cele patru edituri nu au citit pana la capat dactilograma. Nu ma intereseaza daca ele au considerat ca romanul este sau nu este pornografic. Refuzul lor de a cumpara cartea nu se intemeia pe felul in care am tratat tema, ci se datora temei insesi, intrucat pentru majoritatea editorilor americani exista cel putin trei teme tabu. Celelalte doua sunt : casatoria foarte reusita si binecuvantata cu multi copii si nepoti dintre un partener alb si unul negru ; si ateul desavarsit care traieste o viata fericita si folositoare si moare in timpul somnului la 106 ani.
Cateva reactii au fost foarte amuzante : un lector mi-a sugerat ca firma sa ar fi dispusa sa ma publice daca as transforma-o pe Lolita intr-un baiat de doisprezece ani pe care sa-l las sedus de Humbert, un fermier, intr-un hambar, intr-o ambianta sordida si arida, totul expus in fraze scurte, puternice, "realiste" ("El se poarta nebuneste. Cred ca noi ne purtam cu totii nebuneste. Cred ca Dumnezeu insusi se poarta nebuneste", etc.). Desi lumea ar trebui sa stie ca detest simbolurile si alegoriile (ceea ce se datoreaza in parte vechii mele repulsii fata de magia freudiana si in parte faptului ca nu pot suferi generalizarile nascocite de mitologii si sociologii literari), un lector, altminteri inteligent, care a frunzarit prima parte a cartii a vazut Lolita "Batrana Europa pervertind tanara America", in timp ce alt frunzaritor a inteles ca romanul prezinta "Tanara america pervertind batrana Europa". Editorul X, ai carui consilieri au fost aat de plictisiti de Humbert incat n-au izbutit sa treaca de pagina 188, a avut naivitatea sa-mi scrie ca partea a doua e prea lunga. Pe de alta parte, editorul Y si-a exprimat regretul ca in carte nu se afla si oameni buni. Editorul Z mi-a scris ca, daca ar publica Lolita, si el, si eu am infunda puscaria.
Intr-o tara libera nu este presupus ca un scriitot o sa-si bata capul cu demarcatia exacta dintre senzualitate si senzitivitate ; n-ar avea nici un rost ; pot sa-i admir, dar nu sunt capabil sa rivalizez cu cei care expun tinere si frumoase mamifere fotografiate in reviste un decolteul general este coborat atat cat trebuie pentru a provoca chicotitul unui fost director de scoala, dar destul de ridicat pentru a nu atrage incruntarea directorului de posta. Presupun ca exista cititori pentru care este excitanta desfasurarea cuvintelor murale in acele romane enorme si iremediabil de banale, dactilografiate cu degete mari ale mediocritatilor cu staif, lucrari numite "puternice" si "viguroase" de cronicarii de duzina. Anumite suflete nobile vor considera ca romanul Lolita este lipsit de sens fiindca nu ii invata nimic., Eu nu sunt un cititor sau scriitor de romane didactice si, in ciuda informatiilor lu John Ray, Lolita nu urmareste un scop moral. Pentru mine, opera de fictiune exista in masura in care imi produce ceea ce as numi grosso modo bucurie estetica, aduca sentimentul de a fi oarecum conectat undeva cu alte stari existentiale unde norma este arta (curiozitate, tandrete, bunavointa, extaz). Nu sunt multe carti de acest fel. Celelalte reprezinta fie maculatura de actualitate, fie asa-numita literatura de idei, livrata in uriase ambalaje de ipsos ce se transmit de la epoca la epoca, pana cand vine cineva cu un ciocan si le trage lui Balzac, Gorki sau Mann o lovitura zdravana si-i sparge.
Unii scriitori m-au acuzat ca Lolita este antiamericana. Acuza aceasta ma indurereaza mult mai tare decat invinuirea idioata de imoralitate. Consideratiuni de profunzime si de perspective (o pepluza de suburbie, o pajiste montana) m-au obligat sa construiesc un numar de ambiante americane. Aveam nevoie de un anumit mediu care bine-dispune. Or, nimic nu priveste vulgaritatea filistina, nu exista o deosebire intrinseca intre manierele palearctice si cele nearctice. Un proletar din Chicago poate fi la fel de burghez (in sens flaurbertian) ca si un duce. Am ales motelurile americane in locul hotelorilor elvetiene sau al hanurilor engleze dar pentru ca ma straduiesc sa fiu un scriitor american si revendic numai drepturile de care se bucura alti scriitori americani. Pe de alta parte, Humbert, creatia mea, este strain si anarhist si exista multe lucruri in care ma aflu in dezacord cu el (inclusiv, evident, chestiunea nimfetelor). Si toti cititorii mei rusi stiu ca vechile mele lumi- ruseasca, britanica, germana, franceza - sunt la fel de fantastice si personale ca si aceasta noua.
N-as vrea ca afirmatiile mele sa para rezultatul ranchiunei si, de aceea, ma grabesc sa adaug ca, pe langa mieluseii care au citit dactilograma Lolitei sau editia scoasa de Olympia Press intrebandu-se tot timpul "De ce trebuie sa citesc despre maniaci?", au existat si o serie de oameni intelepti, sensibili si seriosi care mi-au inteles cartea foarte bine, oricum, mai bine decat o pot explica eu aici.
Pentru orice scriitor care se respecta, cartile publicitate se constituie in prezente constante si consolatoare. Luminile lor de control ard permanent undeva in subsol si o usoara atingere a termostatului personal produce instantaneu o mica si potolita explozie de caldura familiara. Aceasta prezenta, aceasta vapaie a cartii situata la o departare permanent accesibila creeaza un sentiment foarte agreabil si, cu cat cartea s-a conformat mai bine la conturul si la culoarea prefigurate, cu cat lumina ei straluceste mai intens si mai linistit. Dar chiar si asa, exista anumite puncte, drumuri laturalnice, depresiuni care sunt evocate de autor cu mai multa inflacarare si degustate cu mai multa incantare decat alte parti ale cartii. Dupa ce am corectat spalturile in iarna anului 1954, nu am mai recitit Lolita, dar constat ca este o prezenta incantatoare acum cand ma bantuie discret pe langa casa, asa cum o zi de vara despre care stii ca va fi stralucitoare sta dincolo de pacla. Si intotdeauna cand ma gandesc la Lolita imi aleg, pentru a ma delecta, anumite imagini : aceea a domnului Taximovici sau lista calsei de la Scoala din Ramsdale, sau imaginea Charlottei spunand "etans", sau pe cea a Lolitei inaintand lent spre darurile lui Humbert, sau picturile ce decoreaza mansarda stilizata a lui Gaston Godin, sau chipul barbierului de la Kasbeeam (care m-a costat o luna de lucru), sau Lolita jucand tenis, sau spitalul din Elphinstone, sau palida, gravida, mult-iubita, de neregasit Dolly Schiller murind in Gray Star (capitala cartii), ori clinchetele de clopotei ale orasului din vale urcand poteca de munte (pe care am prins prima femele cunoscuta din specia Lycaiedes sublivens Nabokov). Acestea constituite nervii cartii. Sunt punctele secrete, coordonatele subconstiente cu ajutorul carora este urzita cartea - desi imi dau foarte limpede seama ca acestea si alte scene vor fi sarite sau nu vor fi bagate in seama. Mai mult, cei care incep sa citeasca romanul sub impresia ca este ceva in genul unor carti ca Memoirs of a Woman of Pleasura sau Les Amours de Milord Gorsvit nici nu vor ajunge la ele. E foarte adevarat ca romanul meu contine diferite aluzii la impulsurile fiziologice ale unui individ pervers. Dar, in definitiv, noi nu suntem copii, nici delicventi juvenili analfabeti, nici baieti de la scolile publice engleze care dupa o noapte de zbenguiala homosexuala trebuie sa suporte paradoxul de a-i citi pe antici in variante expurgate.
E o copilarie sa citesti opera de fictiune pentru a dobandi informatii despre o tara sau despre o clasa sociala, sau despre autor. Si totusi, dupa ce a ctit Lolita, unul din putinii mei prieteni intimi s-a simtit sincer afectat de faptul ca eu (eu!) sunt nevoit sa traiesc "printre oameni atat de deprimati" - cand singurul disconfort pe care il resimteam cu adevarat era acela de a trai in atelierul meu inconjurat de membre abandonate si torsuri neterminate.
Dupa ce Olympia Press, din Paris, a publicat cartea, un critic american a emis parerea ca Lolita ar reprezenta monumentul pasiunii mele pentru romanul romantic. Daca am inlocui "romanul romantic" cu "limba engleza", formula aceasta eleganta ar fi mai corecta. Simt insa ca aici glasul meu capata tonalitati stridente. Nici unul dintre prietenii mei americani nu mi-a citit cartile rusesti si astfel orice comentariu laudativ despre forta operelor mele englezesti imi pare oarecum inexact. Tragedia mea personala, care nu poate si nu trebuie sa ma preocupe decat pe mine, este ca a trebuit sa-mi parasesc idiomul meu natural, limba rusa, o limba neimpiedicata, bogata si de o docilitate infinita, si sa recurg la o engleza de calitatea a doua, lipsit fiind astfel de toate acele dispozitive - oglina inselatoare, fundalul din catifea neagra, asociatiile si traditiile implicate si implicite - pe care iluzionistul bastinas le poate utiliza in chip magic, falfaindu-si cozile fractului, pentru a transcede intr-un fel personal la mostenirea primita.
12 noiembrie - 1956
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu