Portret. Ea.

O cunosc de aproape doua decenii. Aproape doua vesnicii. In tot timpul asta a trecut prin mai multe stadii. A fost o fetita cuminte cu ochi verzi, buze roz, ce contrastau foarte frumos cu tenul alb si parul castaniu lung pana la coate. Avea multe prietene de varsta ei cu care alerga prin incintele de joaca a blocurilor din imprejurimi si jucau jocuri cu nume pe care nu mi le amintesc acum.
S-a transformat, putin timp dupa aceea intr-o scolarita, imi amintesc de parca ar fi fost ieri, cat de bine ii venea uniforma aceea cu patratele albe si negre, cu margini rosii. Imi colora ziua de fiecare data cand o vedeam ca vine de la scoala.
In ultimii ani din scoala generala se "rebelizase". Nu mai era fetita cu parul lung care purta haine viu colorate. Era o domnisoara acum, isi tunsese parul scurt, baieteste si purta ruj. Nu-mi mai placea atat de mult. Nu-i statea rau, dar ii dadea aerul asta insuportabil de domnisoara figuranta. Zambetul era acelasi, proaspat, nasul mic, ochii la fel de verzi, din orice unghi (un verde atat de verde!). Era culoarea ei, spiritul sau verde, avea sclipirea pe care ti-o doreai.
N-am mai vazut-o mult timp dupa aceea. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea vreo cativa ani. Imi spusese cineva ca a vazut-o, ca privirea ei nu mai emana bucurie si ca nu mai stie sa zambeasca. N-am crezut.
Am revazut-o de ziua ei, in cartier, implinea saptesprezece ani. Era singura. Afara ploua. Am imbratisat-o si am pupat-o pe frunte. N-am primit in schimb decat o privire rece, rautacioasa cumva. Cat de mult se schimbase! Nu era deloc impacata cu ea, energia, umorul si mai ales zambetul ii lipseau. Zambetul ala fantastic de care s-ar fi indragostit oricine. Cu toate astea, lipsita de energie, de viata, cu ochii mai mult inspre gri acum, era fermecatoare. Nu-mi venea sa cred ca o revad. Statea chiar acolo, in fata mea, in ploaie, fara sa zica nimic.
A disparut iar. Si a aparut la vreo doi ani dupa. Aparuse iar o schimbare in personalitatea ei. Era vesela acum, vorbea mult, era libera in exprimare si greu de oprit. Avea din nou parul lung, era expresiva, ingenioasa si al naibii de desteapta. Imi placea la nebunie. Era atragatoare. Zambea galant si era putin aroganta. O prindea bine aroganta. Am apucat sa stau de vorba cu ea de cateva ori. Era fericita, iubea. Imi povestise de el, nu le dadeam nicio sansa. Era mult prea desteapta pentru el. Nu ma asculta, avea un debit verbal impresionant si un  vocabular bine conturat. Nu ma mai saturam ascultand-o. Avea un suflet mai mare decat multi si-ar fi inchipuit, era capabila de sentimente rare care ii accentuau feminitatea, judeca sanatos si dadea sfaturi valoroase.
Avea totusi defectul ei, pe care-l stiam si de care nu era mandra deloc. Era o persoana slaba, taria de caracter ii lipsea. Nu lasa sa se vada. Dar eu stiam.
Am pierdut-o apoi. A plecat sa-si indeplineasca visele, mi-a spus. Am crezut-o. Eu aveam incredere in ea.