<<Datorită stilului şi temelor abordate Haruki Murakami a fost comparat adesea cu Franz Kafka. Marin Sorescu spunea în eseul său "Kafka şi Romanul Modern" că "Meritul lui Kafka este că a subţiat proza, debarasând-o de osânda descrierilor. Nu mi se mai povesteşte pe larg "tolstoian" acţiunea "se duce să bea apă". Dacă pleacă să bea apă atunci evenimentele se precipită, eroul ajunge la fântână, cade înauntru, moare şi se face stafie în aceeaşi pagină." Murakami continuă această tradiţie a romanului modern, performând cu o viteză uimitoare o disecţie totală a pshicului uman, ducându-ne într-o călătorie uimitoare prin părţile nevăzute ale oraşului Tokyo, ţara aspră a minunilor, şi sondând subtil periferiile subconştientului, mai bine zis capătul lumii.
Romanul este alcătuit din două planuri narative, la fel de stranii şi importante în analiza psihologică a protagonistului. Primul plan este situat în Tokyo, unde un bărbat transformat de o corporaţie într-un calculator uman este angajat de un savant straniu care trăieşte în canalele de sub oraş, dar se găseşte prins imediat într-un război informaţional. Cel de-al doilea plan este descris de un personaj care ajunge la capătul lumii, un oraş împrejmuit de ziduri, unde i se separă umbra de trup şi este trimis să citească vise din cranii de unicorn. Deşi legătura dintre cele două plane nu este evidentă iniţial, autorul se mulţumeşte să arunce numeroase indicii pe parcurs înainte de a clarifica complet problema.
Planul "real" este unul a muzicii şi filmelor, protagonistul fiind un bărbat de vârstă medie, divorţat, unicul supravieţuitor al unor experimente de modificare a undelor cerebrale. Programat de o mega-corporaţie pentru a face calcule incredibil de complexe în minte, el lucrează pentru un savant bătrân al cărui laborator se află în subteranele oraşului, locuri pândite de fiinţe numite "întunegri". Toată acestă parte a romanului este un fel de satiră adusă romanelor cyberpunk, scrisă la pas cu moda şi uşor de înţeles de cititori din orice ţară. Personajul-narator citeşte Dostoevsky, ascultă Bob Dylan, bea Jack Daniels şi se uită la filme clasice. Când va afla ce se întamplă cu adevărat cu el se va dovedi straniu de înţelegător şi va începe să reflecte asupra existenţei sale, petrecându-şi ultime ore în parc sau conducând prin oraş ascultând muzică.
Celălalt plan este plin de imagini şi sunete, muzica şi sentimentele fiind ca nişte cuvinte care-ţi rămând pe vârful limbii dar nu poţi să le rosteşti niciodată. Tăierea umbrei de către Paznic reprezintă ruperea sufeltului şi lăsarea conştiinţei să reflecte la rece aspura propriei condiţii. Personajul va fi lăsat să dezlege singur misterul, citind visele din craniile unicornilor şi explorând oraşul straniu împrejmuit de Zidul impenetrabil.
Ce îl separă pe Murakami de Kafka este felul în care acesta îşi priveşte propria operă. Japonezul preferă să dea o mână de ajutor cititorului, explicând mai multe lucruri decât scriitorul ceh. Acest lucru face proza sa mai accesibilă şi o deschide unei mase mai mari de oameni. Finalul cărţii este nostalgic şi reflectă intens asupra condiţiei umane, căutând adevărurile universale din ambele lumi, cea aspră a minunilor şi cea magică de la capătul lumii. Dar după cum spune şi naratorul ţării aspre a minunilor: "Adevărul este de fapt o noţiune abstractă ce se foloseşte doar în situaţii extreme, deşi noi vrem ca acest concept să cuprindă totul." În cele din urmă totul se sfârşeşte în ambiguitate, "A Hard Rain"™s A-Gonna Fall, am vrut să-i explic dar m-am lăsat păgubaş. Mi se părea prea multă bătaie de cap."
Şi alegerea finală nu va fi o alegere adevărată, într-o lume în care adevărul nu mai este decât un concept relativ şi existenţa o iluzie ţesută pe două plane. O lectură intens recomandată pentru oricine.
"Am rămas complet singur la periferia existenţei mele. Nu mai am unde merge, dar nici unde mă întoarce. Aici e capătul lumii. Lumea se opreşte aici. Şi încremeneşti.">>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu